100 de metri, 10 secunde, un vis
06/10/2014

Imaginează-ţi că ai la dispoziţie doar 10 secunde pentru a dovedi că eşti cel mai bun. 3 suflări  cu care zbori printre ani de pregătire către linia de finish şi un singur scop: să o treci de fiecare dată mai bine. Aşa câştigă Doru Alexandru Teofilescu fiecare cursă pe care o aleargă. Campion Naţional al României la Atletism – 100m, în 2013, Campion Naţional la Ştafetă 4x100m, între 2010 şi 2014, Campion Balcanic la 4x100m, în 2013 şi 2014, Alex a reprezentat România la Campionatele Europene de Atletism, la Zurich în 2014.

Proaspăt doctorand la Facultatea de Geologie din cadrul Universităţii Bucureşti şi inginer de producţie la o firmă de salubrizare, când nu se bate pentru medalii, Alex aleargă pe culoarul vieţii şi ne arată cât de important e să nu renunţi niciodată. Vă invităm să-l cunoaşteţi.

Doru Alexandru Teofilescu

Alex, ce te-a determinat să te apuci de atletism?

Nu cred că există un răspuns clar la această întrebare. Pot spune că atletismul este o tradiţie în familia mea. Părinţii mei au practicat acest sport, iar apoi au trecut la antrenorat. Aşa se face că de la 3 ani am început să îmi “pierd” timpul pe stadion. Nu a existat o motivaţie anume în alegerea practicării atletismului. Petrecând toată copilăria înconjurat de atleţi, şi crescând într-un astfel de mediu, ar fi fost chiar ciudat să aleg alt sport sau să nu fac niciun fel de activitate fizică. Atletismul a făcut parte din viaţa mea încă de la început, nu a fost nevoie să îl aleg.

Atunci povesteşte-ne cum ai început şi cum ai ajuns să te specializezi în probele de sprint.

Deşi îmi doream mult să fac atletism, nu eram cel mai talentat puşti, nemailuând în calcul faptul că alergam ca un răţoi. De fapt, nu eram nici măcar cel mai rapid de pe scara blocului. Dar ştiam un lucru şi bun: că vreau să alerg. Şi deşi nu erau competiţii pentru vârsta mea, insistam la părinţi să mă înscrie la concursurile de categorie mai mare, cu toate că ieşeam mereu ultimul. Ştiam că aşa se va întâmpla, dar eu voiam să fiu acolo oricum, să alerg.

În acea perioadă, la Drăgăşani, oraşul meu natal, nu erau condiţii pentru sprint de performanţă şi era foarte greu să aduci medalii pentru club. Tatăl meu, Constantin Teofilescu, s-a gândit că ar fi o idee bună să încerce să încropească o echipă de ştafetă. Era foarte dificil pentru un sportiv, în particular, să obţină performanţe la individual, în probele de sprint, dar având la dispoziţie un lot omogen, a reuşit să formeze o generaţie care ani la rând a câştigat ştafete şi medalii la nivel naţional. De-atunci mi-am dorit mereu să alerg în proba de ştafetă.

Acum, ca şi atunci, dacă m-ai întreba care e proba mea favorită, ţi-aş zice că e ştafeta. Aş alege-o oricând înaintea probei de individual, chiar dacă la ştafetă depinzi întotdeauna şi de alţii, nu numai de propriile forţe.

Doru Alexandru Teofilescu

Şi uite că acum în 2014, ai ajuns cu echipa naţională de ştafetă a României la Campionatele Europene de la Zurich. Povesteşte-mi cum a fost.

Participarea la CE de la Zurich a fost o experienţă extraordinar de plăcută, fiind prima noastră participare cu ştafeta la acest nivel şi întâlnind cei mai buni atleţi din Europa. Presiune prea mare nu a fost, pentru că ştiam la ce nivel suntem şi că nu plecăm cu şanse mari, dar ne-am dorit să lăsăm o impresie frumoasă.

Nu ştiu despre ceilalţi colegi, dar eu am avut ceva emoţii, mai ales când am văzut că alerg lângă Cristophe Lemaitre (Campion European în 2010, 2012 şi Vicecampion în 2014 la 100m). În momentul acela îmi doream să se filmeze din faţă, ca în cazul în care nu mi-ar ieşi o cursă bună, să nu se vadă distanţa pe care o pierd. Dar cred că în final m-am descurcat bine.

Cu toţii am fost puţin copleşiţi de nivelul competiţiei, şi deşi la antrenamente schimburile ne ieşeau aproape perfect, în concurs ne-am comportat ca nişte începători. Rezultatul a fost totuşi surprinzător de bun, iar cu nişte schimburi un pic mai reuşite, ar fi ieşit mult mai bine. Chiar şi în acele condiţii, o calificare în finală era foarte greu de realizat. Ne-am fi mulţumit şi cu un record naţional.

Oricum, o participare la competiţii de asemenea anvergură te motivează şi te ambiţionează să îţi îmbunătăţeşti performanţele, să fii mai competitiv.

Doru Alexandru Teofilescu

Trecând la proba de 100m individual, regina atletismului, ştim cum se vede la televizor o astfel de competiţie. Îndrumă-ne, însă, prin experienţa emoţională a celor 10 secunde din finala unei astfel de curse, aşa cum o trăieşti tu.

Adevărul e că fiecare trăieşte diferit cursa de 100m, mai ales când este vorba de o finală, unde cea mai mică greşeală poate face diferenţa. Până când arbitrul te cheamă la start, îţi trec prin cap tot felul de scenarii, îţi previzualizezi cursa, startul, tehnica de alergare. Îţi potriveşti blocstart-ul, apoi aştepţi. Chiar dacă eşti încărcat de emoţii, nu laşi să se vadă nimic, nu trebuie să arăţi niciun semn de neîncredere sau de nehotărâre.

Pe locuri…”

Când auzi semnalul, totul se disipă, gânduri, emoţii, mintea se goleşte, tot ce e în jurul tău dispare. Rămâi doar tu şi culoarul de alergare. Te aşezi în blocstart, fixezi mâinile la linie, îţi găseşti poziţia şi apoi rămâi nemişcat. Când toţi concurenţii încremenesc în poziţiile lor, starterul dă următoarea comandă.

Gataaa…“ !

Atunci tragi o gură sănătoasă de aer (că nu ştii când o iei pe următoarea), ridici uşor fundul şi eşti asemenea unui resort în tensiune. De-acum toată atenţia ta se îndreaptă către pistol, şi te concentrezi asupra pocnetului. Când l-ai auzit, se dezlănţuie “furtuna”, împingi puternic în pedalele blocului, şi ai ţâşnit.

“POC!”

La primii paşi, simţi cum tălpile se afundă  în suprafaţa pistei, ca şi cum ai lăsa găuri în urma ta. Tragi puternic de braţe, în spate, ca să poţi ridica mai uşor şi mai sus genunchiul. Dai aerul afară. Eşti în continuare într-o poziţie înclinată (pe la 70 grade), cu privirea la 3-4m în faţă. Începi să te ridici uşor, iar pe la 30m ajungi la o poziţie aprope verticală, foarte uşor înclinat, stilul de alergare se schimbă (intră tracţiunea). În jurul tău e o gălăgie pe care nu o înţelegi, un zgomot de fond foarte vag, iar singurul lucru pe care îl distingi clar este sunetul cuielor celorlalţi concurenţi, când se izbesc cu putere de pistă. Fixezi finishul cu privirea. Inspiri.

Eşti la jumătatea distanţei.

Simţi cum fiecare pas agaţă pista cu cuişoarele din talpă, şi te propulsează înainte. Simţi cum zbori. Ai atins frecvenţa maximă a paşilor, iar acum abia mai atingi solul. Trebuie să menţii ritmul până la final.

Treci de 80m.

Aici e punctul critic, simţi cum muşchii încep să se crispeze, dar nimic nu mai contează. Singurul lucru pe care îl ai în cap e să treci linia de sosire. 95m. Cu toate puterile şi stropul de energie care ţi-a mai rămas, te arunci spre finish, în încercarea disperată de a mai câştiga câteva sutimi. Te uiţi la tabelă.

S-a mai terminat încă o cursă.

Doru Alexandru Teofilescu

În timpul în care nu te antrenezi pentru atletism, cu ce te ocupi?

Sunt geolog. Lucrez ca inginer de producţie la URBAN SA. Îmi petrec o mare parte din timp în faţa calculatorului. Nu este o muncă obositoare, dar nici odihnit nu mă simt când termin. Nu mă plâng, sunt obişnuit, niciodată nu m-am axat doar pe pregatire fizică. Antrenamentele le fac de plăcere, chiar dacă uneori sunt extraordinar de grele şi de obositoare, iar în momentele acelea, de multe ori îmi spun că o să renunţ. La final, însă, am o satisfacţie deosebită, lucru ce mă face să revin la „şedinţele de tortură”. Sportul l-am practicat dintotdeauna ca pe un hobby. În facultate prezenţa era obligatorie, si în fiecare zi, 6-8 ore mergeam la cursuri şi laboratoare, apoi la antrenament.

Cel mai greu mi-a fost toamna trecută când m-am angajat la URBAN. La început am lucrat ca revizor la garaj, unde mă dezavantaja foarte tare programul de lucru. Era foarte schimbător şi  uneori mai lucram şi în ture de noapte. Am cărat cauciucuri şi baterii pentru camioane, destul de grele, dar o luam drept antrenament. Ajutam şoferii să schimbe roţile, mă urcam pe maşinile de gunoi să schimb stopurile, tot felul de treburi din astea. Am fost şi la dezăpezire în Bucureşti iarna trecută. A fost o experienţă interesantă, dar din păcate nu puteam să merg la antrenamente după un program fix. Bine că m-a înţeles antrenorul, Victor Nicolae, şi făceam pregătirea în funcţie de cum puteam ajunge.

Doru Alexandru Teofilescu

Cum arată la tine o zi obişnuită de lucru?

La 6.30 sună ceasul. Fireşte că îl amân până la 7, apoi încep să mă agit că voi întârzia la muncă. Cele 8-9 ore la serviciu trec extraordinar de greu, asemenea orelor de şcoala, când te uiţi la ceas şi e şi jumătate, apoi te mai uiţi peste 10 minute, şi e şi 31.

Îmi termin programul pe la 17 şi mai pierd o oră pe drum până la centrul de pregătire. Stau 2 ore pe stadion sau în sala de forţă, apoi ajung acasă. Nici nu îmi dau seama când se face ora 23 şi a trecut ziua.

Doru Alexandru Teofilescu

Te-ai gândit vreodată serios, pe parcurs, să renunţi la atletism?

Am vrut de nenumărate ori să renunţ, dar atletismul e ca un drog, provoacă dependenţă.

Sunt şi perioade dificile, accidentări, oboseală excesivă, ca să nu mai vorbesc de tot felul de dureri cu care trebuie să te acomodezi – că nu au de gând să te lase, zile când oricât ai încerca, nu îţi iese nimic, condiţii de pregătire altfel decât îţi doresti. Şi când peste toate astea se mai adaugă şi vreo problemă personală sau profesională, spui “Stop !”. Tragi linie şi ajungi la concluzia că trebuie să renunţi la sport. El este cauza tuturor nenorocirilor şi problemelor din viaţa ta. Dar ziua următoare uiţi, şi o iei de la capăt.

Care este modelul tău sportiv?

Modelul meu de sprinter complet din toate punctele de vedere, este Maurice Green. Nici Asafa Powell nu este departe, ambii au un start perfect, explozie, forţă şi frecvenţă, iar ca şi atlet, în general, Michael Johnson este preferatul meu all-time. Dintre atleţii români, l-am avut drept mentor pe Ioan Vieru, care mi-a fost şi coleg de antrenament, şi al cărui model l-am preluat în pregătirea mea.

Doru Alexandru Teofilescu

Hai să vorbim un pic despre atletismul românesc. Ce crezi? Avem nevoie de performanţe la nivel internaţional ca să aducem atletismul în atenţia publică, sau avem nevoie de atenţia publicului pentru a produce performanţe?

Este foarte greu să aduci atletismul în atenţia publicului de la noi, chiar dacă ai avea zeci de performanţe internaţionale şi de campioni – au tot fost, şi lumea nu se înghesuia la stadion. Românul şi-a pierdut pasiunea pentru acest sport, din această cauză nici sponsorii nu se înghesuie să investească. Spre deosebire de alte sporturi, atletismul dacă nu este înţeles în profunzime, nu atinge nivelul de popularitate al celorlalte. Deşi pare simplu la prima vedere, trebuie mai întâi să îl simţi, să îl trăieşti cumva, ca să îl poţi aprecia.

Publicul care asistă la competiţii este compus în mare parte din rude şi prieteni ai concurenţilor şi din foşti practicanţi. Pentru a aduce publicul la stadion, ai nevoie de modele pe care să le promovezi constant prin intermediul  mass-mediei. Ai nevoie de ştiri pe prima pagina cu rezultatele obţinute, nu de un colţişor ascuns pe undeva prin ultimele pagini. Astfel, cititorul se poate apropia de aceşti atleţi, îi poate cunoaşte pe ei şi munca lor, iar în competiţii poate trăi alături de ei emoţiile participării şi bucuria performanţei. Exact cum e şi în fotbal, dacă echipa favorită înscrie, suporterul se bucură de parcă ar fi marcat chiar el, vorbeşte de echipă ca şi cum ar fi parte integrată natural în aceasta.

Doar aşa generaţia de acum poate înţelege fenomenul şi va veni pe stadion să îşi vadă şi să îşi încurajeze favoriţii.

Doru Alexandru Teofilescu

Cum arată după părerea ta viitorul atletismului românesc?

România este o ţară plină de copii talentaţi, şi a fost mereu. Întotdeauna se vor găsi, iar aici intervine dibăcia antrenorilor pentru a-i descoperi, a-i face să le placă atletismul şi a-i forma pentru viitor. Depinde însă mult şi de conducătorii cluburilor atletice, de modul în care reuşesc să le ofere tinerilor un cadru potrivit pentru a face performanţă.

E greu de dat un pronostic pentru viitor, deoarece sunt multe variabile care se schimbă de la un an la altul.

Este atletismul un sport de masă?

Nu cred că poate fi considerat, prin definiţie, sport de masă. El stă de fapt la baza majorităţii sporturilor. Ca să practici o disciplină sportivă la un nivel ridicat, ai nevoie de pregătire fizică adecvată, de atletism.

Din punct de vedere al investiţiei, atletismul e accesibil tuturor claselor sociale. Comparativ cu alte sporturi care necesită investiţii mult mai mari, la atletism ai nevoie doar de o pereche de adidaşi şi de un trening. Îl poţi practica oriunde. Deci din acest punct de vedere, este un sport pentru oricine. Cu toate acestea, a face jogging sau mişcare nu înseamnă că faci atletism.

Doru Alexandru Teofilescu

Ce ai transferat de pe pista de alergare în viaţa extra-sportivă?

Nu ştiu dacă e ceva de transferat, neapărat, pentru că un atlet e la fel şi pe pistă, în concurs, şi în afara ei. Are acelaşi caracter, aceleaşi ambiţii, aceleaşi motivaţii. Atletismul e parte din viaţa lui. Unii îşi petrec timpul cultivându-şi anumite pasiuni sau convingeri. E un mod de a fi.

Care e cea mai importantă lecţie pe care ţi-a oferit-o atletismul?

Din atletism am învăţat că orice este posibil, atâta vreme cât îţi doreşti şi faci tot ce-ţi stă în putere pentru a realiza acel lucru.

Care sunt ingredientele care compun profilul unui campion?

În primul rând, dacă faci un lucru cu pasiune, totul pare mai simplu. E nevoie de foarte multă muncă şi dorinţă de reuşită. Talentul e opţional, dar contează şi el. Mai important este să ai o cantitate mare de ambiţie, hotărâre şi foarte multă răbdare. Nimeni nu s-a născut campion. Un campion se clădeşte.

Doru Alexandru Teofilescu

Ce e mai important în sport? Rezultatul absolut sau progresul până la rezultat? Dar în viaţă?

În atletism, principalul adversar eşti chiar tu. Ceilalţi concurenţi sunt doar colegi care te ajută să te autodepăşeşti. Un cunoscător al atletismului nu te va întreba niciodată pe ce loc ai venit – te va întreba care e rezultatul tău cel mai bun, şi în funcţie de asta te va evalua.

Doar conducătorii cluburilor îşi pun adesea problema locului şi a medaliilor obţinute, dar şi dintre aceştia, cei care cunosc sportul sunt satisfăcuţi şi cu un rezultat bun care nu aduce neapărat medalie.

Satisfacţia unui atlet e mai mare atunci când are un rezultat bun, când se autodepăşeşte, decât atunci când ia o medalie cu un rezultat mediocru. Performanţele se plătesc, în general, mai bine decât medaliile în sine. Dacă performezi constant, atragi atenţia cuvenită şi eventual poţi obţine şi sponsorizări.

Acelaşi lucru poate fi aplicat şi în viaţă, în general. E important să te perfecţionezi continuu, pentru că performanţa duce la un progres pe scara valorică.

Doru Alexandru Teofilescu

De ce să nu renunţăm la visurile noastre, şi cum să perseverăm pentru a le atinge?

Dacă eşti dispus să renunţi uşor, nu prea are sens să începi. Odată ce ai pornit pe un drum, să nu te aştepţi să fie doar linie dreaptă şi coborâşuri. Mai sunt şi urcuşuri, mai rupi o roată, nu e numai soare, ai parte şi de vreme rea. O să cazi de multe ori, va trebui însă să te ridici, să te scuturi de praf şi să continui. Te va ţine dorinţa de a ajunge la finish. Trebuie să fie mai puternică decât toate celelalte obstacole.

Dacă ţi-e greu de la primul obstacol, poate atunci e mai bine să te opreşti. Dacă ai trecut însă prin destule, nu uita să priveşti în urmă. Te va ajuta să nu arunci pe fereastră toată munca şi tot efortul de până atunci.

Ce urmează pentru tine anul acesta? Care sunt obiectivele pentru anul viitor? 

Anul acesta nu mai am competiţii. Încep pregătirea pentru sezonul 2015. Sper să nu am parte de accidentări, şi dacă totul merge cum îmi planific la Campionatul Naţional de sală, sper la un record personal şi la o medalie la 60m. Pentru sezonul în aer liber e încă prea devreme să spun, dar sper să îmi îmbunătăţesc performanţele şi cu siguranţă voi obţine şi clasări bune.

Pe lângă acestea, vreau să mă implic şi în organizarea Memorialului Constantin Teofilescu,  ediţia a IV-a, ce se desfăşoară pe 12 octombrie la Drăgăşani, şi să îl ajut cât pot de mult pe Prof. Cristian Orza. Sperăm la prezenţa unui număr cât mai mare de participanţi.

 

Dacă v-a plăcut povestea lui, pe Alex îl puteţi susţine în drumul său spre Campionatele Europene de Sală de la Praga 2015 AICI.

 

Notă: Între timp, Alex a devenit şi Campion Naţional al României la Bob – 2 persoane alături de pilotul Emil Peptea şi ne-a trimis şi o poză.

Doru Alexandru Teofilescu

 surse foto: Alexandru Teofilescu, Cristi Barbu – Federaţia Română de Atletism, Dan Gabriel – sportyromania.blogspot.com

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de e-mail nu va fi publicată.

O opinie despre “100 de metri, 10 secunde, un vis
  1. Madalina

    Felicitari Teo, ma bucur ca ai ajuns la performanta si la a-ti atinge un vis, tine-o tot asa !!!

    Sunt tare mandra cu un asa coleg :).

    Răspunde
CE FACI AZI?
  • Relaxare
  • Energie
  • Inspiraţie
  • Melancolie
  • Bucurie
  • Curiozitate
  • Planificare
  • Meditaţie
  • Generozitate
  • Tristeţe
  • Geek
  • Motivaţie
  • Iubire
  • Implicare
  • Studiu
  • Plictiseală
  • Creativitate
  • Sport
  • Funky
  • Vacanţă
  • Nebunie
  • Muzică
  • Film
  • Lectură
  • Dans
  • Lucru
  • Cu prietenii
  • Petrecere
  • Weekend
  • Dimineaţă
  • Noapte
  • Soare
  • Ploaie
  • Indoor
  • Outdoor
  • Primăvară
  • Vară
  • Toamnă
  • Iarnă
Trimite!

Abonează-te la newsletter pentru mai multe gratuităţi!
* = required field
Invie Traditia

Copyright Gratuitor - 2015 © Toate drepturile rezervate.