„Dar ce poate fi mai frumos decât dragostea unei pisici?”, spunea Charles Dickens.
E demonstrat ştiintific că atunci când mângâiem o pisică nivelul de oxitocină („hormonul fericirii”) din organism creşte, iar torsul are efect teraputic şi reduce nivelul de stres. De aceea, cei care au în casa o pisică au o viaţă mai fericită şi mai sănătoasă.
Chiar şi aceia dintre noi care nu avem o pisicuţă, ne înseninăm ziua bucurându-ne de poze şi videoclipuri amuzante în care ele sunt protagoniste. Există pisici care au devenit celebre pe internet şi au milioane de fani. Probabil că îi ştiţi şi voi pe Spangles – motanul cu ochii saşii, Hamilton – motanul hipster care seamănă cu Salvador Dali, Venus – pisica cu două chipuri, Garfi – cea mai furioasă pisică din lume sau Tadar Sauce, The Grumpy Cat – cel mai morocănos motănel. Dar câţi dintre voi o ştiu pe Suzie a noastră – cea mai inocentă pisicuţă?
Suzie The Bomb Cat, este o pisicuţă din rasa Scottish Fold, care a reuşit să strângă mai mult de 10.000 de fani pe pagina ei de Facebook şi care a devenit faimoasă chiar şi peste hotare, pe site-uri precum The Huffington Post, MailOnline (Daily Mail) sau în emisiunea Good Morning America, datorită drăgălăşeniei şi năzbâtiilor ei. Unul dintre filmuleţele în care Suzie este protagonistă a cucerit-o şi pe Ellen DeGeneres, care a difuzat filmuleţul în unul din show-urile ei.
Ei bine, am încercat să aflăm de la Suzie, cum a reuşit să cucerească atâta lume.
Glumesc! Daliana, stăpâna lui Suzie, a acceptat să ne răspundă la câteva întrebări.
PS: Veţi afla mai multe despre Suzie şi motăneii pe care i-a adus pe lume, despre rasa Scottish Fold şi despre cum este să ai o pisicuţă celebră.
Spune-ne câteva cuvinte despre tine.
Mă numesc Daliana și nu prea îmi place numele meu. Noroc că prietenii îmi spun Dali. Sunt din Câmpulung-Muscel şi momentan fac masterul la Bucureşti. Dintotdeauna mi-au plăcut animalele, însă ai mei (bunici, pentru că am fost crescută de bunici) nu m-au lăsat niciodată să am pisicuţe. Mie mi se par cele mai frumoase şi… perfecte creaturi de pe planetă.
Acum, povesteşte-ne puţin despre Suzie.
Pe Suzica o am de la vârsta de 2 luni. Acum are 2 ani şi 3 luni. Fiecare pisică e unică. Suzie are modul ei de a interacționa, de a se juca, de a iubi. Gesturile ei sunt de pe altă planetă – are un mod foarte amuzant de a gesticula (și da… pisicile chiar gesticulează), iar mimica feței e priceless – are o expresivitate şi o drăgălășenie aparte, un cap rotund, de bombă, cu niște ochi mari care stau să explodeze și o inocență de nedescris. Este extrem de docilă, acceptă să fie îmbrăcată, să o aşezi cum vrei tu, unde vrei tu, atâta timp cât o drăgălești puţin şi o rogi să stea acolo. Nu face gălăgie, nu strică niciodată nimic şi e foarte ascultătoare şi inteligentă. E un bibelou. Mulţi ar spune că e unică, datorită urechiuşelor împăturite, DAR ceea ce o face unică în adevăratul sens al cuvântului este faimoasa ei codiță strâmbă. Unii au văzut asta ca pe un handicap de frumusețe, dar nouă ni se pare deosebită. Ea își adoră codița. Când era micuță o molfăia în fiecare seară până adormea (a făcut asta până pe la 11 luni) – de aici și porecla Suzeta. Evident că o mai alint într-un milion de feluri: Păpușă, Iubita mea, Cocostârc, Idioată mică, Gogoşica, Împuţita, Viermuş, etc.
Ce ne poţi spune depre rasa Scottish Fold?
Pisicile din rasa Scottish sunt foarte docile, prietenoase, amuzante, silenţioase, inteligente şi sunt vestite pentru că majoritatea adoră să adopte poziţia „Buddha” (statul în funduleţ, cu lăbuţele pe burtică), dar evident că întotdeauna există şi excepţiile care întăresc regula. A da! Şi de asemenea nu năpârlesc atât de tare precum alte rase. Dacă există oameni care sunt interesaţi să îşi ia o pisică din rasa asta, obligatoriu să se asigure că doar un părinte al puiului este Scottish – este interzisă împerecherea între pisicile Scottish. Urechile lor stau aplecate din cauza unei mutaţii genetice care provoacă probleme ale cartilajelor și malformaţii grave (boala poartă numele de osteodistrofie congenitală şi constă în îngroşarea cartilajului până pisica îşi pierde mobilitatea complet, i se deformează coloana, picioarele, coada – se ajunge şi la eutanasiere, iar durerea pe care o simte animăluţul în momentele respective e foarte mare) – de aceea e important ca numai unul dintre părinți să aibă gena. Până şi pisicile cu un singur părinte Scottish pot face boala, într-o formă mai uşoară, dacă au ghinion, cum a avut şi Suzie. Nu există vindecare. Doar tratament pentru toată viaţa.
De ce ai simţit nevoia ca pisica ta să aibă o pagina de Facebook?
N-am fost eu cea care a simţit nevoia asta. Ea a fost! Glumesc! La început postam chestii cu ea pe profilul meu. Avea un mic fan club acolo. Erau persoane care mă întrebau zilnic ce face, mă rugau să postez mai multe poze şi îmi spuneau că le face ziua mai frumoasă când îi văd mutrişoara. Momentul decisiv, a fost atunci când am postat un filmuleţ şi m-au asaltat o grămadă de oameni necunoscuţi cu like-uri, commenturi şi mesaje. Atunci mi-am dat seama că prin simpla ei presentă online fac câţiva oameni să zâmbească, plus că simţeam şi eu nevoia să împart cu ei năzbâtiuţele ei.
Când ţi-ai dat seama că începe să aibă succes şi cum te-ai simţit?
Mi-am dat seama că începe să aibă succes de atunci, dar nu m-am gândit, că totuşi, o să aibă atâta succes. M-am simţit mândră şi m-am enervat în acelaşi timp pentru că avea (are) foarte multe apariţii, dar nimeni nu se deranja (deranjează) să-i spună măcar numele. Vedeam că foarte mulţi oameni au îndrăgit-o şi mă ofticam că nu li se dă şansa să o mai vadă, să ştie lucruri despre ea.
Cum este să-ţi vezi pisica în presa internaţională? Sau la Ellen?
Când mi-a zis cineva că a apărut la Ellen, nu-mi venea să cred. Ţin minte şi acum că am pornit filmuleţul şi aveam nişte emoţii maxime. Eram atât de mândră că mi-a scăpat un ţipăt scurt :)). Da. Indiferent că ştie lumea cine e sau nu, mă simt mândră și mă bucur când văd ce sentimente frumoase trezeşte în oameni.
Multe filmuleţe şi poze cu Suzie au apărut pe o gramadă se site-uri şi posturi TV, atât din România, cât şi străine. Majoritatea au postat materialele fară acordul tău şi au inventat efectiv poveşti despre Suzie. Cum te simţi în legătură cu asta? Apreciezi „celebritatea” sau ai vrea să poţi face ceva în privinţa asta?
Recunosc că e foarte frustrant să vezi că alţii se folosesc de munca ta/imaginea pisicii tale şi nu îţi acordă nici cel mai mic credit. Apreciez celebritatea prin prisma faptului că mă aduce în contact cu oameni minunaţi, însă e destul de deranjant când se inventează povești. Dar cam așa merg lucrurile, în general.
Îmi imaginez că o experienţa de genul celei prin care treci tu (să ai grijă de pagina de Facebook a pisicii tale) te învaţă unele lucruri despre oameni, despre iubitorii de animale sau despre cei care nu sunt de acord cu asta. Ce ai învăţat tu din experienţa asta? Ai face ceva diferit dacă ai avea ocazia?
Da. Am învăţat că oamenilor le place să judece orice. Bine, ştiam asta, dar nu mă așteptam chiar așa. Deşi majoritatea fanilor paginii apreciează felul în care am grijă de pisicile mele, mai sunt şi oameni care vin cu energii negative. Obişnuiam să mă enervez şi să le răspund, dar mi-am dat seama că un are rost şi aşa am învăţat să tac (ceea ce pentru mine era foarte greu). Pur şi simplu le şterg comentariile. Unii zic că dacă am făcut o pagină publică trebuie să accept că oamenii au păreri diferite, dar eu zic că atâta timp cât părerile lor nu mă ajută să devin un om mai bun, atunci ele nu contează. Adică nu văd cu ce m-ar ajuta dacă cineva mă jigneşte pentru că prefer să-mi cresc pisicile în casă şi să nu le las pe afară – un exemplu. Şi am învăţat şi foarte multe lucruri pozitive. Am întâlnit oameni minunaţi şi poate că nu mă aşteptam deloc. Nu aș face nimic diferit, pentru că așa suntem. Nu regretăm nimic. Doar că n-am pus watermark pe poze și filmulețe!
Cât timp îţi ia să te ocupi de profilul ei? Asta implica să-i faci poze, să le postezi şi să scrii povestioare amuzante cu tot felul de năzbâtii de-ale ei.
Nu simt că îmi ocup timpul cu pagina ei deloc. E fun. Nu îi fac zilnic poze sau filmuleţe, doar când am timp. Şi nu postez tot deodată. Așa am material pentru fiecare zi. Povestioarele îmi vin pe moment, nu stau să mă gândesc. Pagina e ca un jurnal pentru mine. Dacă uit ceva vreodată, scotocesc pe acolo şi găsesc tot ce am nevoie. Încerc să mă pun în pielea ei, dar câteodată sună mai bine (sau e mai amuzant) dacă povestesc eu ceva despre ea. E o pagină unde ne facem cu toţii de cap (eu, ea şi băieţii). Mai nou ne semnăm la sfârşit ca să ştie lumea cine ce a zis.
Acum un an de zile, Suzie a adus pe lume 4 motănei: Thomas, Ozzy, Sasha (care a rămas cu tatăl lui – Mao) şi Garfield. Descrie-i pe fiecare în 3-4 cuvinte.
Thomas e zâmbăreţul casei, guralivul şi aventurierul. Are un stil mai aparte de a vorbi. El ştie să zică MCau şi mi-a zis că nu toate pisicile zic asta. Ozzy e sclifositul şi îngâmfatul. Are o personalitate mai de jerk aşa. E un mic drăcuşor, dar când vine vorba de iubit se transformă în căţeluş şi se ţine după tine peste tot prin casă, punând piedicile de rigoare. Sasha e paşnicul şi înţeleptul. Niciodată nu intră într-un conflict cu tatăl lui, deşi el o cam caută cu lumânarea din când în când. Şi are o voce de fetiţă. Garfield are tot timpul o faţă de milog şi trebuie să ai grijă cu zgomotele în preajma lui pentru că e extrem de speriecios. D-aia l-am şi poreclit Scooby Caa. În rest e lipitoarea supremă. Dacă ar fi după el ar intra cu mine şi sub duş.
De ce 2 pui au urechile pleoştite şi ceilalţi doi le au normale?
Aşa cum am explicat mai sus, pisicile Scottish nu se împerechează între ele datorită mutaţiei. Practic orice pisică ce nu are gena fold e ok pentru împerechere, însă „se poartă” împerecherea între Scottish şi British, pentru că au trăsături asemănătoare, iar Britishul e considerat o pisică fără probleme, în general. Mie una, sincer, mi-a fost şi frică să o împerechez cu o altă rasă decât cea recomandată, pentru că nu se ştie niciodată ce sensibilităţi mai apar. Şi aşa s-au născut cei 4 flăcăi. Doar doi dintre ei au moştenit gena (Sasha şi Garfield). Ceilalţi doi sunt Scottish Straight (nici British, nici Scottish), deşi unul din pui (Ozzy) moşteneşte mai mult de 60% din pedigree-ul tatălui, ceea ce îl face mai mult British.
Cum a fost pentru tine experienţa aducerii pe lume a puiuţilor?
Emoţionantă şi stresantă. Mi-era teamă să nu se întâmple ceva. De fapt, Sasha când s-a născut nici nu respira şi a trebuit să-l frec cu prosopul până şi-a revenit. Pe Thomas, primul născut, l-a adus pe lume pe parchet pentru că s-a speriat foarte tare şi a luat-o la sănătoasa prin casă, iar cu Garfield s-a chinuit puțin pentru ca era mai mare decât ceilalți. Numai Ozzy n-a avut nicio problemă.
Nu mi-a fost nici un moment teamă să pun mâna pe pui, am stat lângă Suzie şi am ajutat-o tot timpul. Avea atât de mare încredere în mine că, în primele zile, mergea să mănânce doar când eram eu acasă să am grijă de ei. Ne înţelegeam din priviri. Dacă mă îndepărtam de pui abandona bolul cu mâncare şi se întorcea la ei. La fel, dacă se apropia altcineva – începea să se agite. Era formidabil felul în care încerca să se împartă între mine şi ei. Se aşeza pe marginea patului, deasupra coşuleţului şi mă veghea şi pe mine şi pe ei. Mă gândeam că o să fie mai rece cu mine şi mai preocupată de pui, dar ea a fost o mămică exemplară care a avut timp de toate.
Datorită lui Suzie, care îţi vechea somnul în fiecare noapte (şi te trezea), ai mers la doctor şi ai aflat că ai atacuri de panică în somn. Povesteşte-ne despre întâmplarea asta.
Da. Suzie era paznicul meu. Treceam printr-o perioadă nu tocmai roz din viaţa mea. Mi-era exagerat de frică noaptea. În momentul în care ai un atac de panică în somn, îţi scade pulsul foarte tare. Suzie mă păzea şi ştia când începe să-mi scadă pulsul. Simţea. Atunci mă zgâria cu labuţa pe faţă până mă vedea trează, apoi se aşeza puţin mai departe şi mă privea îngrijorată. Practic ea mă trezea înainte să-mi scadă pulsul de tot, astfel încât organismul meu să nu mai aibă nevoie de atacul de panică. Cu ajutorul ei am început să le răresc, dar mă speria atitudinea ei, pentru că eu în momentele respective nu-mi dădeam seama ce se întâmplă cu mine, iar datorită faptului că mă trezea ca disperata de câteva ori pe noapte am mers la doctor. După ce am făcut tratament a renunţat şi ea la obiceiul de a mă trezi.
Este costisitor să întreţii o pisică? Dar 4? Cam cât cheltui pe lună?
Depinde cum decizi să o întreţii. Eu încerc să le ofer ce e mai bun. Mâncarea lor costă cam 150-200 lei pe lună (hrană uscată, la hrană umedă nici nu visează) – momentan sunt norocoasă pentru că nu cheltui bani pe mâncare, fiindcă datorită oamenilor de pe pagină am câştigat nişte mâncărică la un concurs; nisipul cam 200-250 lei; vaccinul se face o dată pe an şi e 70 lei de pisică, pastilele (Glicoflex felin II) pentru problema cartilajelor costă cam 80 lei – 45 de bucăţi; castrarea a fost 250 la Suzie şi câte 200 la fiecare băieţel; analizele preoperatorii 125, plus antibioticul 50 lei de pisică (băieţilor le-am dat antibioticul acasă, pe riscul meu – mi-era imposibil să ajung la veterinar 2 zile la rând cu 3 maimuțe de peste 5 kg după mine). Avem noroc de un medic veterinar de excepție care știe situația mea și mă ajută cât de mult poate. Cele mai ieftine sunt deparazitările interne. Dar dacă se îmbolnăvesc, atunci e chiar greu. Spre exemplu, au luat un virus o dată (doar băieţii, nu şi Suzie – ea a făcut doar o parte din tratament, că previn să nu ia şi ea) şi erau pe punctul de a fi internaţi. N-au fost, dar au făcut 2 săptămâni tratament care a fost extrem de costisitor (a sărit de 1.200 lei). Atunci m-au ajutat oamenii de pe pagină, evident, că nu aveam nicio șansă singură.
Ştiu că activitatea de pe Facebook a lui Suzie a ajutat şi în momente mai dificile, de exemplu atunci când ea a fost bolnavă şi prin vânzarea drepturilor de autor pentru un filmuleţ ai reuţit să plăteşti tratamentul. Povesteşte-ne puţin despre asta. Ce sentimente te-au încearcat în acele momentele? Ai fost tentată să renunţi la vreunul dintre pui?
Au fost câteva luni groaznice. Suzie o dădea din una în alta, iar când a început să aibă problemele specifice rasei veterinarul habar nu avea ce e cu ea. I-au fost făcute analize, radiografii, tratamente peste tratamente şi iar analize peste analize – toate inutile. Mulţi s-au oferit să ajute, dar nu am vrut să accept ajutorul nimănui, pentru că mă gândeam că sunt o grămadă de pisici pe străzi care nici nu au ce să mănânce şi nu mi se părea corect faţă de ele. Aşa că atunci când mi s-a oferit ocazia am vândut drepturile unui filmuleţ. Îmi pare rău. Sincer, chiar îmi pare rău, dar nu aveam încotro. Şi ce crezi? Tot n-a fost suficient. Până la urmă am fost nevoită să accept ajutorul oamenilor de pe pagină (pentru prima dată) şi m-am simţit foarte prost. Important era că Suzieavea nevoie de calmante. Şi ca să-ţi răspund la ultima întrebare. Da, chiar am fost tentată să renunţ la Thomas, pentru că ştiam că nu o să mă descurc cu atâtea pisici şi au fost momente în care nu aveam ce să mâncăm, nici eu, nici ei, și mi se părea că sunt egoistă și îi chinui pe toți.
Sunt persoane care te-au judecat pentru că ai decis să opreşti 3 pui. Ce te-a determinat să faci asta?
Am mai avut un pisicel, pe nume Puffu, timp de 3 luni, pe care am fost nevoită să-l dau pentru că Suzie nu se acomoda cu el. Tot ce voiam era o casă sigură pentru el, unde să fie iubit. Oamenii când vor ceva, sunt foarte prefăcuţi. M-am înselat teribil și i l-am dat cuiva care și-a bătut joc de el. M-a mai și anunțat râzând că e dispărut de nu știu cât timp. Când am fost pusă în situația de a da puii m-am gândit că cine vrea ceva cu adevărat, plăteşte. Apoi am început să interacţionez cu oameni din ce în ce mai dubioşi şi am ajuns la concluzia că pentru unii nu contează banii. Eu căutam o persoană care să se lupte să strângă bani, să văd că vrea cu adevărat, nu una care să zică „Văd că ai pisici frumoase… Cu cât dai bucata? Eu îţi dau 450 de euro pe ăla cu urechile blegi”. Sau mai erau acele persoane care ziceau că ele n-au bani şi îmi vorbeau de iubire nemărginită pentru pisici ca să mă impresioneze şi când le spuneam că de dat e Thomas îmi spuneau că nu, că ei îl vor doar pe Garfield. Păi şi cu iubirea nemărginită pentru pisici, cum rămânea?
P.S. A da! Mai primesc replici de genul: fă și tu copii, mai lasă pisicile (evident, cu răutatea specifică). Nu faci un copil ca să-ți ocupi timpul. Adică nu știu… poate unii d-asta fac copii, dar eu o să fac unul când o să mă simt pregătită. DA! Și nu o să fiu una dintre persoanele ce își aruncă animaluțele la gunoi când sosește bebeluşul.
Ştiu că Suzie are fani care o iubesc atât de mult încât i-au trimis chiar mici cadouri. Te-au susţinut în momentele dificile? Cum te simţi să vezi că pisica ta primeşte cadouri şi devine un personaj îndrăgit de fani?
Mă bucur foarte mult! Ca un copil ce-şi găsește cadoul sub brad în noaptea de Crăciun. Am spus şi mai sus: oamenii m-au susţinut enorm de mult. Dacă nu erau ei, nu reuşeam să am grijă de grași şi să-i scap de atâtea probleme. Mă susțin mereu și prin energia pozitivă pe care mi-o transmit și le mulțumesc. Probabil, că fără ajutorul lor, nu aș fi reușit să-i pastrez pe toți. Le datorez asta!
Ai reuşit să monetizezi cumva pagina sau vezi vreo posibilitate să faci asta?
Nu. Habar nu am cum se face asta. Adică mi-a zis cineva la un moment dat de nişte reclame sau ceva de genul. Cu vizualizările de pe youtube mai făceam anul trecut câţiva bănuţi, dar mi-au închis contul de adsense la începutul anului pentru click-uri invalide. Acum mai vând pe Shutterstock câteodată. Adică din când în când, graşii mei mă ajută cu cheltuielile pentru ei. I have smart cats!
Ce ai învăţat tu de la pisica ta?
Suzie m-a învățat ceea ce te învață orice animăluț cu care reușești să stabilești o legătură sufletească, pentru că dacă ai un animal, nu înseamnă că ai şi o legătură de acest gen cu el. Mulți spun că pisicile sunt „pe interes”. Eu contrazic afirmaţia asta. Pisicile mele mă iubesc şi când au bolul plin de mâncare. Ba mai mult, după fiecare masă se urcă în pat şi dau drumul la motoraşe în semn de mulţumire. Și m-au mai învățat că sunt niște omuleți care vorbesc o limbă diferită. Dar ne înțelegem prin semne. Chiar și noi, la început foloseam doar paralimbajul pentru a comunica între noi.
Cum sunt oamenii care vă urmăresc? Ce sentimente îţi transmit? Ce le-ai spune fanilor lui Suzie?
Sunt oameni de toate vârstele din muuulte colţuri ale lumii. Sunt iubiți împuţiţii ăştia. Şi asta îmi dă o stare de bine. Sunt momente în care apropiaţii nu mă înţeleg, nu pot să vorbesc cu ei anumite lucruri şi aici intervin ei, oamenii de pe pagină. Mulţi sunt aşa, mai nebuni, ca mine. Mi-am făcut o gramadă de prieteni (prieteni pe care i-am întâlnit, au venit în vizită, am ţinut legătura şi prieteni pe care nu i-am întâlnit şi nu ştiu dacă o să-i întâlnesc vreodată… şi poate că pare o prostie, dar mă simt foarte apropiată sufleteşte de unele persoane). Le-aş spune că le mulţumesc din tot sufletul pentru că sunt cu ochii pe noi tot timpul şi că le mai mulţumesc încă o dată pentru că ne-au susţinut în momentele grele, că îmi pare rău că nu reuşesc să răspund mereu comentariilor, dar citesc tot de fiecare dată (de asta să fie siguri) şi că îi iubesc. Nu prea înţelegeam eu de ce spun vedetele fanilor că îi iubesc. Cum să iubeşti atatea persoane, persoane despre care nu știi nimic? Mi se părea atât de fals! Acum, de fapt, realizez că iubeşti ceea ce îţi trasmit persoanele respective şi cum te fac să te simţi când ştii că sunt acolo și că te susţin.
Ce planuri de viitor ai pentru prezenţa online a lui Suzie?
Să interacţionez mai mult cu admiratorii ei şi să propun diferite subiecte de discuţie din când în când. Fiecare îşi dă cu părerea şi aşa învăţăm unii de la ceilalţi. Şi sper să reuşesc să-mi repar şi eu laptopul ca să pot posta filmuleţe mai multe, pentru că ştiu că le e dor. Unii chiar îmi spun asta.
Puteţi urmări peripeţiile lui Suzie pe Facebook.
Pe o scară de 1 la 10, vouă cât de mult vă place de Suzie?
